Gabriel era în munți când am ajuns noi la Tulgheș. Acolo unde respiră împreună cu brazii și tresare odată cu bătăile de aripi ale unei păsări rare, în locul din care își ia puterea și inspirația. Dintotdeauna, peste tot în lume, muntele a fost considerat simbolul verticalității sacralizate prin care transcendentul acționează asupra imanentului, locaș al feluritelor ierofanii a cărui urcare anevoioasă şi plină de primejdii era privită ca drum iniţiatic, constituind baza riturilor de ascensiune.

I-am văzut fotografiile făcute în sanctuare naturale din Harghita, Covasna, Mureș iar acum mi-e teamă să merg în locurile văzute prin obiectivul lui. Mi-e frică să nu trec pe lângă poezia lor ca un orb, apoi să o caut, să nu o găsesc, să cred că nu o merit sau -mai rău- să cred că am ajuns prea târziu. Căci dincolo de valoarea estetică, fotografiile lui sunt adevărate mărturii de împietrire a clipei. Fiecare peisaj e un joc magic al luminii; fiecare instantaneu surprins e o materializare a triumfului vieții, așa cum e ea, reală și iluzorie, fascinantă și de neînchipuit, atât de aproape și de îndepărtată totodată. Aripi și zor, pământ și cer.  Ochiul atent al fotografului coboară în inimă iar inima lui nu-l minte și nu ne minte.