Suntem „liubovnici la oaspeţi“ consemna cronicarul Miron Costin pe la 1680. Așadar „iubitori de oaspeți”, ospitalieri.  Românii sunt proverbiali pentru această aplecare spre găzduire a străinului iar tanti Ileana este exemplul cel mai edificator. 

Odinioară, străinul, călătorul era un necunoscut învăluit într-o aură de mister care fascina (înfricoșând, în același timp) locuitorii unei comunități tradiționale închise. Solomonar, vrăjitor, strigoi, Omul-nopții, Sântoaderul sau „Dumnezău cu Sânpetru”, călătorul putea fi oricine. În cazul acesta, ospitalitatea devenea cumva prudență. Sfântul, divinitatea mito-folclorică, neadăpostită și neospătată, se putea răzbuna pe familie și, implicit, pe comunitate. În schimb, omenită cum se cuvine, putea fi benefică, aducătoare de bunăstare și belșug.

Până în zilele noastre, în unele sate, oaspetele primește tot ce familia-gazdă are mai bun, i se asigură tihna și întreg confortul. Pentru că „cine dă, lui îşi dă”. Țăranul îi oferă oaspetelui hrană „acum” pentru ca lui și familiei lui să i se întoarcă „de-a lungul vieții”, îi dă de pomană străinului „pe lumea asta”, ca să primească el și strămoșii lui „pe lumea cealaltă”. Cu alte cuvinte, activează reciprocitatea magică ce stă la baza ospitalității rituale. Darului i se răspunde cu dar.

Acea ospitalitate de tip arhaic în care musafirul a fost primit, omenit și înveselit cu pilde și povești spuse într-un grai fermecător, am regăsit-o la tanti Ileana lui Traian Curcă de pe Pârâul lui Voaideș. De la ea am aflat că micul cătun a fost întemeiat de trei familii cu numele de Voaideș. Ştiu că, în vechime, existau reguli stricte de întemeiere a satului. Printr-un ritual complicat se alegea locul cel bun, marcat ulterior printr-un ţăruş, considerat stâlp sacru, un axis mundi  în jurul căruia avea să se formeze o lume nouă. Apoi se stabilea hotarul prin ocolirea locului călare sau pe jos, după care se înconjura cu o brazdă de plug investită cu valenţe apotropaice, pentru a-l „închide”. Întemeietorul avea grijă în primul rând ca pământul să fie roditor; o eventuală sărăcie a obştii i-ar fi putut aduce blesteme grele din neam în neam. Cert e că, toate cătunele poartă numele şi gândul de-nceput al întemeietorului. Iar aici, de bună-seamă, alegerea locului a fost perfectă.

Tanti Ileana ne-a arătat fotografii de familie,  ne-a povestit despre bucuria tinereții și grijile bătrâneții cu optimism și seninătate. Acum e văduvă și locuiește cu unul dintre fii ei. E zveltă, harnică, de o vitalitate cum rar mi-a fost să întâlnesc. Vorbește despre rețelele de telefonie mobilă cu același entuziasm ca atunci când ne prezintă cozonacul  care a făcut-o celebră în tot satul – cel cu umplutură de mac. Cu cozonac cu mac ne-a așteptat, tăiat în rotocoale mari, crescut bine în vatra sobei, să te tot minunezi de frumusețea lui. Cât despre gust… ce să mai vorbim…

Cozonacul cu mac, mândria lui tanti Ileana, este alimentul ritual specific zonei Tulgheș, a cărui prezență este obligatorie pe mesele de Paști și Crăciun. Cu totul inedit este faptul că în zonă se mănâncă împreună cu sarmale. Alăturarea pare de neconceput însă strania combinație, gândită și rafinată de generații întregi de femei, este uluitor de gustoasă. Găluștele (denumire zonală a sarmalelor)  lui tanti Ileana au fost de post, pentru că invitația a fost la cină iar ea știa că cele cu carne sunt mai greu de digerat. Bună intuiție. Greu a fost să ne despărțim de cozonacul cu miez magic și bunătatea de sarmale aburinde, fierte în tihnă, la foc mic. Ceea ce părea un platou pregătit pentru o nuntă se micșora văzând cu ochii, în timp ce fiecare dintre noi se întreba cum de încă mai poate mânca. Aici, în afară de clasicele foi de varză pentru învelitul sarmalelor se folosesc frunze de fasole, sfeclă roșie, hrean, nap iar ca specificitate absolută a locului – frunza de „iulișcă”, arbust primăvăratic cu frunze în formă de inimă. Macul se cultivă din vremurile vechi, inițial însămânțat pe ogor și bine păzit de cete de copii, pentru a nu fi prădat de păsări. Astăzi se seamănă sporadic doar pe lângă casă, iar o eventuală înfruptare a păsărilor din semințele lui nu mai este o tragedie, atâta timp cât magazinul din localitate salvează cozonacul. Desacralizate din punct de vedere magico-ritaul, semințele de mac au devenit doar un ingredient obligatoriu în prăjituri.

Ne-am despărțit târziu de tanti Ileana și cu părere de rău că au zburat orele. Am lăsat-o în prag, mărunțică și fragilă, purtând pe umerii ei legende și povești, rețete și amintiri, o întreagă moștenire identitară pe care caută, cu fiecare prilej, să o transmită mai departe.