Întâlnirea cu Lăcrămioara Pop ne-a întors în vremea când Rebreanu spunea, la intrarea în Academia Română, că țăranul este „începutul şi sfârșitul”. De asta am lăsat în urmă căminul cultural din centrul modern al comunei Tulgheș pentru un loc departe de lume, la un capăt de graniță, un loc rămas într-o încremenire ancestrală, cu care timpul a avut răbdare. Este firesc ca „satul-lume închisă”, unde toată lumea îşi dădea bineţe iar nerespectarea ritualului era condamnată de comunitate, să îl găsim din ce în ce mai rar. Urbanizarea ruralului nu mai este un secret. Poate de aceea emoția este atât de profundă atunci când descoperim o frântură de arhaic, un semn de sacralitate, un strop de autentic și adevăr. 

Pentru un orășean, lumea Lăcrămioarei este greu de accesat, imprevizibilă, un spațiu necunoscut și nemărginit. Tinde spre modernizare, e adevărat, însă nu a epuizat resursele culturii străvechi. Înțelepciunea e a pământului. Iluminarea vine din bolta cerului și din cea a bisericii. Elementele culturale definitorii locului le-a preluat academic, din documente și cărți, și tot așa le transmite mai departe. A scris o carte despre satul ei, a reconstituit un muzeu etnografic rural, a ajutat zeci de generații de tineri să-și conștientizeze forța rădăcinilor și să învețe folclorul zonei, așa cum ea l-a moștenit.

Vocea ei e puternică și cristalină, ușor șlefuită în școală, însă vibrantă, pătrunzătoare, deplină. Își ia putere din cetina bradului, din izvorul de munte, de la soare și de la pământ. Atunci când cântă, are loc un schimb circular de energie și sacralitate.  Poartă o ie moștenită din neam de care este foarte mândră, iar pe umăr un instrument arhaic, la care în vechime nu le era îngăduit femeilor să cânte – doba cu strune. Este un instrument cordofon țărănesc cu care ține ritmul, folosindu-l ca instrument de percuție. Pare greoi,  dar ea spune că nu îl simte, că face parte din trupul ei. Am privit-o urcând cărarea trudnică și părea o aripă de înger. 

În România -la fel ca în toate culturile lumii- femeile au fost asociate dintotdeauna cu ceremonialurile de reînviere simbolică, fiind totodată cele care asigurau ritualurile de trecere prin cântec. Bărbații cântau balade, cântece istorice păstrate în memoria colectivă, cântece de război, colinde. Dar există oamenii care cântă pentru sine linii melodice tărăgănate cu texte personale, lirice, de dor, de dragoste, de jale, de înstrăinare, de nenoroc. Acestea sunt doinele și cântecele doinite. Lăcrămioara le cântă de împăcare cu ea și cu destinul ei,  le cântă pentru a-şi vindeca sufletul printr-un străvechi ritual de tămăduire prin muzică. „-Ce frumos ai cântat, Lăcrămioara!…  – E doina mea. A mea. Cum să nu o cânt așa?” Privea în zare iar locul sălbatic urca şi coboară, jumătate ascuns în ceaţă, jumătate luminat tainic de după nor.